Politistii se relaxeaza la aflarea vestii de la Ankara. La fel si oamenii din parc, care alearga spre cele doua terase unde exista cate un televizor, pentru a afla mai multe detalii despre ce s-a stabilit la intalnirea cu Erdogan si despre ce se va intampla mai departe. Cu ei si cu utopia lor.
Oamenii sint obositi, dar fericiti. Piata e goala.
Simt o atmosfera care trebuie sa semene cu cea a unui sfarsit de razboi. E ceva ce nu am simtit niciodata pana acum. Umblu printre ei, ii aud discutand cat de aprins mai pot dupa atatea zile de stat in cort sau sub cerul liber. Nu inteleg ce spun, dar am senzatia ca sint uimiti de ce au reusit. Cativa mi-o confirma cu un zambet larg. I-au dat o lovitura dura unui dictator al zilelor noastre, unui conducator autoritar si arogant criticat de tot occidentul in ultima luna. L-au facut sa dea un pas inapoi. Si i-au aratat ca o mana de oameni cu casti de muncitor, masti de gaze mai bune sau mai improvizate, cu pietre si sticle, dar hotarati si uniti, ii pot face mari probleme. Mai ales cand sint sustinuti de o multime tacuta care ii sprijina, fie in piata fie de acasa, fiecare cu ce poate.
In astea 16 zile, turcii au aratat unei lumi intregi ca niciun conducator, oricat de popular ar fi si oricat de sus ar aduce tara din punct de vedere economic, nu-si poate bate joc de vreo parte din poporul lui.
Creierul a invins multimea in Turcia. Macar pentru momnt. Oamenii astia au luptat cu mesaje inteligente, cu umor, cu o organizare ireala intr-o stare de anarhie totala, cu dialog si, la nevoie, cu pumnul si prastia pentru a nu ajunge obligati sa poarte straiele musulmanilor radicali, pentru a se putea exprima liber, pentru a trai asa cum i-a invatat creatorul tarii lor de azi, Mustafa Kemal “Ataturk”.
Si daca vor pleca acasa acum, Erdogan sau oricine altcineva ii va conduce de-acum incolo ar face bine sa se teama: se pot intoarce de fiecare data cand sint calcati in picioare. Si-au demonstrat singuri ca pot si au incredere in ei. Au reusit. Sint puternici!
Pe cei mai visatori dintre noi i-au invatat ca nu exista utopie. Ca atunci cand iti doresti cu adevarat ceva si esti dispus sa lupti pentru idealul tau orice este posibil. Fie si sa creezi un stat in stat in mijlocul unei super-metropole, sa il aperi cu baricade pe strazi si sa te opui timp de 16 zile unui conducator tare ca o stanca. Si, culmea!, sa-l si clintesti din loc. Sa-l faci sa dea inapoi. Sa-i arati ca nu e imparat, ca Evul Mediu a trecut si ca, in final, tu existi, cei ca tine exista, ca sinteti multi, hotarati, importanti si trebuie sa fiti luati in seama. Ca in 2013 nu mai poti sa conduci fara sa asculti de propriul tau popor.
E aproape 7.00. Ma opresc la o terasa cu internet. Deja am memorat parolele de la mai toate din zona. Imi cumpar biletul de avion pentru intoarcere. Pornesc apoi incet, printre baricade si utilaje arse, spre centrul Pietei Taksim. Citesc un banner si zambesc. Scrie asa: “Tayyip, ai interzis alcoolul, ne-am trezit!”.
De la departare se aude pianistul. Nebunul inca mai canta acolo, langa statuia lui Ataturk. Are mai mult de 12 ore de cand nu s-a oprit.
In jurul lui au mai ramas doar cativa oameni care au venit din parc sa-l mai asculte putin. S-au asezat cu totii pe treptele monumentului sau pe jos, pe pavaj. Il asculta in liniste. Ochii lor lucesc, fara legatura cu soarele care e deja sus pe cer. Zambesc. Le-a iesit. In spatele lor sint cativa politisti care se sprijina in scuturi. Sint rupti si ei. Mai schimba cate o vorba cu golanii, ba chiar isi ofera unii altora tigari. Totul in liniste, ca sa se auda pianul. Pianistul si-a dat jos casca din cap si si-a pus in loc o palarie. Pe pianul cu coada mai sint alte cateva casti. Nu mai e nevoie de ele, e pace.
Republica Libera Taksim a reusit. O utopie poate exista, chiar daca traieste cat efemerida. Iar daca apuca sa se nasca si sa vietuiasca fie si doar doua saptamani, fiti siguri ca lasa urme. Adanci.
Dau sa plec. Ochii mi se umplu de lacrimi de bucurie. Exista speranta! Ma intorc si ma duc la primul grup, niste pletosi cu barbi si cercei. "Congratulations!" Ne strangem mainile. Plec plangand.
Citeste si:
Republica Libera Taksim - Partea a doua
Republica Libera Taksim - Partea a treia
Republica Libera Taksim - Partea a patra
Republica Libera Taksim - Partea a cincea
