“Cum sa ataci atatia oameni din poporul tau? Cum sa risti sa-i omori cu politia ta cand ei sint atat de multi intr-un loc atat de mic? Cum sa-ti gazezi oamenii? E imposibil sa faca asta, de-aia a cedat si a fost de acord cu o discutie cu cei din parc”, ne spuneam unul altuia luni noapte, noi, cei patru jurnalisti romani ramasi in Taksim, inainte de atac. Totusi, ceva imi dadea spaime.
In zilele de pace am avut timp sa stau de vorba cu cativa din parc si sa aflu mai multe despre nemultumirile lor fata de premierul Erdogan. Primul, un tip spre 40 de ani. S-a recomandat, dar nu am reusit sa-i retin numele. E capitan de vas si era destul de beat. Era intrigat de faptul ca “acest nenorocit de Erdogan” vrea sa faca un canal paralel cu Bosforul, pentru a percepe apoi taxe mari vapoarelor care vor sa tranziteze stramtoarea mai repede. Povestea ca, in prezent, Turcia nu are voie sa puna taxe suplimentare pentru tranzitarea Bosforului, dar ca navele au nevoie de un permis special de la autoritatile portuare turce. Ei bine, acest aviz se obtine acum, dupa spusele capitanului abtiguit, in doua-trei zile. Planul lui Erdogan, spunea el, este sa construiasca aceasta alternativa la Bosfor, dupa care sa elibereze permisele de tranzit mult mai greu, astfel incat vapoarele sa fie nevoite sa apeleze la canalul nou, in schimbul taxelor. La care se adauga servicii portuare, plata pentru navele de pilotaj care sa ghideze vapoarele prin noul canal si multe alte costuri care vor impovara industria in care el lucreaza. Si, pare-se cel mai important pentru omul nostru: “Nu s-a consultat cu Organizatia Maritima Internationala, cu nimeni, acest om face totul de capul lui”.
Tot lipsa consultarilor inainte de luarea deciziilor il nemultumeste si pe un arhitect cu care a discutat mai mult colegul Laurentiu Diaconu-Colintineanu. ” Eu, cand proiectez un spatiu urban, public, ma bazez pe ce vor oamenii din zona. Pana cand nu vad rezultatele consultarilor nu pot si nu vreau sa iau o decizie. Oamenii din zona Taksim si din Istanbul in general nu au fost intrebati ce vor sa se intample cu acest parc”, acuza omul administratia. Ii spun ca asta e treaba Primariei, nu a lui Erdogan. Zambeste. “Toata tara asta este Erdogan acum, administrativ vorbind. El conduce tot, de fapt”, imi zice, cu amaraciune in glas.
Un alt turc, tot la vreo 40 de ani, de familie nobila, proprietar de carciuma in zona Taksim si, de cateva zile, “capulcu” cu acte in regula, mi s-a plans in legatura cu al treilea pod peste Bosfor, un alt plan maret de-al actualului premier. Sint nedumerit, nu inteleg de ce s-ar putea cineva opune unui pod care sa mai umanizeze traficul de,ent din orasul cu peste 18 milioane de locuitori. “Nu e vorba de pod, e vorba de numele pe care vrea sa i-l dea el”, imi spune.
Citisem inainte sa ajung aici ca administratia Istanbulului ar vrea sa dea acestui pod numele sultanului Selim, care e cunoscut drept un lider sub care imperiul a crescut teribil, dar, deopotriva, si drept un conducator extrem de sangeros. ”A fost un macelar, un om care si-a nimicit poporul. Am gasit scrieri istorice in care sint povestite ororile acestui sultan”, imi spune. Si stramosii lui au fost printre cei nimiciti de Selim Pasa, deci ar putea fi subiectiv. Problema este invocata insa de multi dintre cei din parc. Sint oameni care tin la simboluri, care citesc, oameni care vad mai mult decat cresterea economica si bunastrarea pe care le-a adus-o Erdogan si care, mai important, vor mai mult.
Cresterea economica a Turciei este un alt subiect la care oponentii premierului au comentarii. Intr-o poiana a lui Iocan care se organizeaza ad-hoc in jurul meu, cativa turci incep sa critice. De fapt, spun ei, datoria catre FMI este doar o mica parte din datoria externa a Turciei. Toata bunastarea, spun ei, este pe datorie, si se tem de momentul scadentei. Preturile in Turcia, spun ei, cresc de la o zi la alta, iar moneda se devalorizeaza. ”Curand, acest om care minte cum respira nu va mai avea motive sa se laude cu economia infloritoare a tarii”, e concluzia scurtei lectii la firul ierbii despre cea de-a 16-a putere economica a lumii.
Nimeni dintre adversarii sai ideologici adunati in Parcul Gezi nu il crede pe premierul Erdogan. Tot ce spune el este “bullshit”, e o minciuna de la un capat la altul, numai buna de inghitit de sustinatorii sai, islamistii radicali fara prea multa educatie. Asta e opinia generala a protestului care a inceput de la salvarea unui parc de cateva mii de metri patrati.
Pun cap la cap tot ce mi se povesteste acum cu tot ce am citit in presa ultimelor saptamani, toate replicile arogante ale lui Erdogan, toate amenintarile, toate acuzatiile si toata sfidarea lui. Le-a atacat simbolul suprem, numindu-l pe Ataturk “betiv”, iar pe ei i-a facut cum i-a venit la gura. Niciodata nu i-a numit “oameni” sau “cetateni”, desi a vorbit de foarte multe ori despre ei. Ei bine, de-asta sint oamenii astia aici: sa-i dea o lectie acestui ingamfat caruia, pentru a-i arata ca nu este cu nimic mai presus decat ei, ii spun Tayyip. Presedintele Abdullah Gul este “Gul”, Suleyman Demirel este “Demirel”, Tayyip Erdogan este “Tayyip”.
In timp ce noi faceam politica in parc, Rezistenta din Taksim nu statea degeaba. In timpul noptii, cand toata lumea se astepta la eventualul atac, am luat-o la pas spre stadionul Inonu. Am fost martorul ridicarii unei baricade. Fete cu manichiura impecabila scurmau in caldaram si scoteau pietre pline de noroi pe care le dadeau din mana in mana catre un barbat la vreo 50 de ani, care le randuia cu grija intre fiarele din care era facut scheletul. Barbatii scoteau cu rangi improvizate dintr-o schela de constructii bucati intregi de pavaj, care ajungeau rapid in acelasi loc. O femeie a coborat din blocul de la cativa metri de baricada si le-a adus oamenilor un termos de cafea. Nu vorbesc mai deloc, se aud doar indemnuri scurte intre constructorii de noapte. Toti se misca rapid, constienti ca fac ceva ilegal si, totodata, extrem de important pentru Republica Libera Taksim.
Impresionant! Poate si pentru ca nu apucasem sa vedem cum se mobilizeaza atunci cand utopia le este atacata. Si nu vazusem cat de hotarati si de solidari sint, cat de mult cred in lupta lor, in cauza lor.
Cand am plecat la culcare, dupa bataia de 20 de ore de marti, nu credeam ca Republica Libera Taksim va rezista. Tot ce construisera pana atunci in Parcul Gezi era atunci o ruina. Baricadele erau mai toate distruse iar in piata era curat luna. Am adunat de pe jos un proiectil tras de politisti l-am bagat in rucsac. Voiam un suvenir de-aici. In jurul meu mai erau doar cativa oameni, dati cu alifie chinezeasca la ochi, multi fara masti dar gata sa primeasca oricate gaze. Erau inspaimantator de hotarati. Unul dintre ei m-a intrebat ce fac cu grenada de gaz consumata. Am intrat in vorba si, la final, mi-a spus asa: “Sa nu crezi ca ne oprim aici. Ai sa vezi ca maine vor veni din nou mii de oameni, asa sintem noi, turcii!”.
Inainte sa ies din parc vad vreo 20 de tineri asezati intr-un dreptunghi care tin intinsa intre ei o sfoara. In mijlocul lor, cu mastile de gaze la nas, un baiat si o fata matura aleea, iar ei le fac loc. In jurul micutului parc se aud inca focurile de arme cu gaz si la doua sute de metri mai incolo se vad focurile din spatele frontului, pe care lupta nu se incheiase.
Miercuri am facut ochi dupa pranz. Hainele inca imi miroseau a gaz lacrimogen. In piata se daduse drumul circulatiei si luptele incetasera definitiv. Mai erau doar 20-30 de politisti impartiti in doua grupe: unii langa statuia Republicii lui Ataturk, ceilalti langa sala de concerte botezata tot dupa numele parintelui Turciei moderne. Ce ironie! Politistii lui Erdogan, cel care vrea sa-l faca uitat pe Ataturk, stau in umbra a doua constructii care, in semn de omagiu, poarta numele acestuia. In toata zona Taksim se distrug baricadele, iar resturile din care au fost facute sint incarcate in camioane ale municipalitatii.
Rezistenta s-a mutat in parc si in parcarea subterana a Hotelului Divan, cel mai sigur refugiu din calea gazelor si in timpul noptii cu atacul. Nu se aude niciun foc de arma, nu se aud decat scandari prin care cei din parc se mobilizeaza sa reziste. Dupa ce, cu o zi inainte, pe strazile din Taksim a fost sange, turcii au venit iarasi cu zecile de mii la protest! In parc, urmele calvarului de-acum cateva ore nu se mai vad deloc. Toate corturile sint la loc in picioare, toate bannerele intinse din nou, de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Aceleasi dansuri, cantece si scandari mobilizatoare. Si, evident, “Tayyip, istifa!”.
In fata Hotelului Divan e agitatie mare. Parcarea subterana a fost pusa la dispozitia celor din rezistenta. Un hotel de cinci stele le-a dat voie unor copii sa se joace de-a revolutia mai intai in hotel si apoi si in parcarea subterana. Pare o decizie ciudata, dar povestea este putin mai complicata de atat. Hotelul Divan apartine unei familii extrem de bogate din Turcia, familia Koc. Acesti Koc sint printre cei mai vehementi contestatari ai lui Erdogan, asa ca, inca de la inceput, au sprijinit fara rezerve si pe fata rezistenta. Au ajuns pana acolo incat supermarketurile din lantul pe care il detin, care primeste si comenzi online, sa adauge Parcul Gezi pe lista locurilor de livrare acceptate! Turcii, cand urasc, urasc din tot sufletul!
La Ankara are loc intalnirea anuntata de cateva zile, insa cei din parc se pregatesc de noi confruntari. Nu ii recunosc drept reprezentanti ai Rezistentei pe actorii si cantaretii care s-au dus “sa bea cafea cu Erdogan”, dupa cum spunea unul dintre cei din parc si se asteapta ca intalnirea-sceneta sa se incheie cu un ultimatum - nici nu mai stim al catelea - si apoi cu un atac. Vedem politisti care se imprastie in dispozitive prin toata Piata Taksim si in jurul parcului, simtim tensiunea. Totusi, pana dimineata nu se mai intampla nimic.
Nu numai ca nu se trage, dar protestatarii il ajuta pe un nebun de pianist italian sa-si urce instrumentul modificat pana pe esplanada de la intrarea in parc, dupa care incepe un concert ce a durat mai bine de sase ore. Doar cei cativa stropi razleti de ploaie care au aparut tarziu in noapte l-au oprit pe italian din cantat. Ajutat de zeci de noi fani, a dus ciudatul pian, auto-amplificat si plin de beculete, la adapost, in remorca facuta special pentru a-si cara instrumentul lui drag prin lume.
A doua zi a inceput bine. Toata lumea din parc vorbea despre cea mai dura rezolutie data vreodata de Parlamentul European, care, iata, se refera tocmai la protestul lor si care il desfiinteaza pe Erdogan, preluand, parca, mesajele Rezistentei. Pe la pranz insa, tensiunea a crescut. Mesajele razboinice ale lui Erdogan, care a sfidat semnalul Strasbourgului si le-a cerut din nou sa plece acasa pentru ca el si-a pierdut rabdarea, dar si numarul imens de politisti masati in zona Taksim anuntau un atac iminent pentru care toata lumea se pregatea intens. Orele au trecut si, in loc de atac, spre seara a venit o veste neasteptata: premierul ii primeste chiar pe cei din parc, opt reprezentanti ai protestatarilor plecand rapid cu avionul de ora 20.00 spre Ankara pentru intalnire. Discutia incepe la ora 23.00 si toata lumea asteapta cu teama dar si cu speranta rezultatul. Abia dupa ora 3.00 discutiile se termina.
Rezultatul lor este unul nesperat: arogantul Erdogan isi trimite purtatorul de cuvant sa anunte ca va da inapoi si ca parcul ramane parc pana cand vine hotararea judecatorilor!
Cei din parc, putini la acea ora, primesc vestea cu bucurie. Sint constienti ca au obtinut o victorie, insa nu le este clar daca vor pleca din parc sau nu. Pentru unii pasul este important, pentru altii nu este inca suficient. Urmeaza ca astazi sa aiba o discutie cu totii si sa decida, democratic, ce se intampla cu protestul lor, ce se intampla cu Republica Libera Taksim.
Citeste si:
Republica Libera Taksim - Partea a doua
Republica Libera Taksim - Partea a treia
Republica Libera Taksim - Partea a patra
Republica Libera Taksim - Partea a cincea
