"Daca nu pleaca la casele lor, vom fi nevoiti sa le raspundem. Pe limba lor!", tuna premierul Tayyip Erdogan de pe acoperisul unui autobuz, in uralele miilor de sustinatori ai sai adunati duminca seara pe aeroportul din Ankara.
Este prima oara cand ascult un discurs de-al sau. Am parte de traducere simultana din partea lui Irem, o prietena din Istanbul. Este extrem de puternic, si stie sa faca in asa fel incat sa se vada asta. Vorbeste perfect, te baga in transa fara sa intelegi un cuvant din ce spune. Cand vine si traducerea, aproape ca imi pare supraom. Hainele stau impecabil pe el, nu se pierde, respira unde trebuie, cum trebuie, accentueaza mesajele cheie dupa care se opreste si lasa loc ovatiilor multimii.
In tinerete a facut o scoala de imami, unde a devenit expert in a predica multimilor. Stie sa le controleze. E fantastic!
Se foloseste la fiecare doua idei de principalul sau atu: cresterea economica fantastica avuta de Turcia in cei zece ani de cand o conduce, in ciuda ultimilor cinci de criza economica globala. Si speculeaza filonul nationalist important din personalitatea turcilor. Le cere sa nu-si mai tina banii in bancile private straine, care i se opun pentru ca le strica afacerile. Le spune cum bancile straine, lobby-istii si businessmanii obscuri au interes sa speculeze munca lor, sudoarea lor, iar el li se opune, motiv pentru care ei au ajuns sa finanteze protestele care dau Turcia peste cap de aproape doua saptamani.
Si ajunge la subiectul fierbinte: Piata Taksim si Parcul Gezi. Incepe prin a le spune sustinatorilor lui cum el si nu protestatarii a copilarit in apropiere de Taksim. “Clubul unde am jucat fotbal in tinerete e chiar acolo, la cateva sute de metri. Acolo mi-am crescut copiii, i-am plimbat in parcul ala”. Ascult si ma inspaimant cand vad cu cata usurinta aduce in discutie elementele “fotbal” si “familie”, care, alaturi de religie si politica, sint sacre pentru turci. Daca esti turc si cunosti pentru prima oara un om mandru de familia lui care a mai si jucat fotbal in tinerete nu prea ai cum sa nu-l iubesti. Iar liderii iubiti la extrem, adulati, divinizati, devin periculosi, asa spune istoria.
“Multi dintre cei din parc nici nu erau nascuti cand eu plantam acolo copaci”, continua premierul, referindu-se la mandatul sau de primar in Istanbul. Imediat, o noua lovitura: “Foarte multi dintre cei care protesteaza acolo habar nu aveau de parc pana acum doua saptamani!”. Sustinatorii il ovationeaza cu putere.
”In timpul mandatelor mele am plantat trei miliarde de copaci in aceasta tara”, continua el, insistand asupra faptului ca partidul sau, AKP, are o puternica viziune ecologista.
Pare sa dea un pas inapoi aunci cand spune ca accepta sugestiile nemultumitilor, ba chiar este dispus sa se intalneasca, mai intai ministrii lui si apoi, daca e nevoie el insusi, cu unul dintre reprezentantii Pietei Taksim. Revine apoi cu fraza-soc, amenintarea: daca nu se potolesc si nu pleaca acasa, le va raspunde, pe limba lor, cu ajutorul fortelor de ordine, pe care, doua fraze mai inainte, le numise “politia mea”.
Discursul continua, premierul prezentandu-si, rand pe rand, realizarile, si vorbind direct despre planurile sale. Insista pe economie si dezvoltare. Stie ca astea sint punctele sale forte.
Canalul-alternativa la Bosfor, al treilea pod peste stramtoare, reconfigurarea zonei Pietei Taksim, toate suna minunat. Si sint spuse cu o carisma greu de descris. Si-atunci ce au impotriva lui nebunii astia de turci din parc? De ce nu pleaca acasa? Cum de nu se tem?
Citeste si:
Republica Libera Taksim - Partea a doua
Republica Libera Taksim - Partea a treia
Republica Libera Taksim - Partea a patra
Republica Libera Taksim - Partea a cincea
