După ce, în prima parte, am prezentat istoria conflictului israeliano-palestinian, mecanismele instalării coloniilor evreieşti în Cisiordania, frustrarea palestinienilor şi calvarul zidului care îi separă de israelieni, în rândurile care urmează vom vorbi despre terorism, despre motivaţia coloniştilor israelieni de a trăi în teritoriul ocupat, precum şi despre Palestina de azi.
Terorismul
Adăugat la cel al coloniilor şi coloniştilor, calvarul zidului şi al punctelor de control reprezintă în mare „teroarea ocupaţiei“, cu care palestinienii îşi justifică propriile acte de teroare, care oripilează lumea civilizată.
Nu există o definiţie clară pentru terorism. În viziunea multor specialişti în conflicte, precum şi în cele câteva tratate despre fenomen disponibile online, terorismul reprezintă, în mare, folosirea violenţei pentru a instaura frica, în special în rândurile populaţiei civile.
Oricât de neobişnuit ar părea, israelienii şi palestinienii se acuză unii pe alţii de terorism. Israelienii nu vor uita vreodată atentatele din timpul celor două Intifada, acuzându-i pe „barbarii“ palestinieni că au ucis sute, chiar mii de civili, condamnând crime împotriva femeilor şi copiilor şi denunţând lupta mişelească, ascunsă, bazată în special pe atentate sinucigaşe.
Palestinienii, la rândul lor, denunţă cele câteva masacre săvârşite de evrei fundamentalişti cărora le-au căzut victime oameni nevinovaţi, dar, mai ales, „teroarea zilnică a ocupaţiei“: coloniile şi violenţa celor care le populează, intervenţiile armatei, incursiunile extrem de violente ale soldaţilor în teritoriile palestiniene, pe care forţele armate le fac ori de câte ori caută pe cineva pentru a-l aresta, precum şi tortura psihică a zidului şi checkpoint-urile, care le fac viaţa de zi cu zi un calvar.
Dar palestinienii mai spun un lucru: Palestina nu are armată, astfel că nu poate purta un război „convenţional“. Niciun palestinian care vrea să-şi apere ţara cu arma în mână în faţa ocupaţiei israeliene, denunţată în clar de toate organizaţiile internaţionale, nu o poate face într-un mod legal, organizat, ci e nevoit să recurgă la lupta de gherilă. O luptă de gherilă care însă vizează de multe ori civili necombatanţi şi care le-a adus palestinienilor renumele de terorişti. Din cauza acestui gen de luptă, palestinienii au pierdut sprijinul unei părţi importante a comunităţii internaţionale şi tot din această cauză au apărut necontenit piedici în procesul de pace cu Israelul.
Indiferent dacă moare ucis într-un protest împotriva ocupaţiei sau dacă se detonează într-un autobuz, omorând femei şi copii în Israel şi înspăimântând o lume întreagă cu a sa cruzime, un palestinian devine pentru poporul său un martir. În semn de respect, pe străzile din oraşul său apar postere cu imaginea sa, mai ales dacă există fotografii cu el cu arma în mână, în poziţie de luptă. Am văzut astfel de afişe în zone precum radicalul Nablus, dar şi în liberala Ramallah.
Cele două popoare aflate în război au mers până acolo încât numele unei străzi faimoase din Hebron, Shuhada, pentru israelieni se traduce prin strada „terorii“, iar pentru musulmani este strada „martirilor“. Pe drumul către Oraşul Vechi, fostul centru al Hebronului, cum treci de checkpoint-ul de lângă Mormântul Patriarhilor (locul unde, potrivit tradiţiei evreieşti, a fost înmormântat Avraam, sau, pentru palestinieni, Moscheia Ibrahim), ajungi în strada care spune cel mai mult despre relaţiile dintre Israel şi Palestina: strada Shuhada. După ce, în 1994, în lăcaşul sfânt, revendicat de evrei şi musulmani deopotrivă, a avut loc un atentat al unui evreu radical pe nume Goldstein, care a ucis 30 de musulmani care se rugau, riposta palestiniană a adus groaza la Hebron: zeci de atentate sinucigaşe, zeci de atacuri mişeleşti asupra coloniştilor şi sute de victime. Chiar dacă autorităţile israeliene au condamnat ferm acest eveniment, cel mai aprig discurs venind de la însuşi premierul Yitzak Rabin, mulţi palestinieni sunt încă nemulţumiţi că există evrei care-l consideră erou pe Goldstein, uitând că şi ei îi consideră martiri pe cei care ucid evrei. După atacul lui Goldstein, forţele israeliene de ocupaţie au fost nevoite să închidă strada Shuhada, mai întâi pentru maşini şi, ulterior, chiar unul dintre trotuare, pentru pietonii palestinieni. Astfel s-a ajuns la situaţia în care palestinienii aveau voie să meargă doar pe un trotuar şi evreii pe celălalt, pe o stradă lată de cel mult şase metri.
Astăzi, strada Shuhada este pustie, casele sunt părăsite şi peste tot vezi soldaţi israelieni înarmaţi. Singurii care încă o animă sunt turiştii care se încumetă să ajungă la Mormântul Patriarhilor.
Ideologia coloniştilor
Liderul informal al celei mai controversate colonii din Cisiordania, Kiryat Arba din Hebron, pe numele lui David Wilder, a acceptat cu greu un interviu. M-a privit cu suspiciune, mai ales când a aflat că sunt acolo la invitaţia Reprezentanţei UE.
„UE este o organizaţie profund antisemită, care face astăzi ce a făcut Hitler în al doilea război mondial: el îi obliga pe evrei să poarte steaua la vedere, pentru a putea fi oricând recunoscuţi şi umiliţi, iar UE pune etichete pe produsele din colonii“, spune Wilder, un evreu de origine americană stabilit de mulţi ani în singura colonie urbană din Cisiordania.
Colonistul David Wilder spune că Palestina este teritoriu evreiesc, invocând argumente istorice
Wilder spune că, de fapt, evreii sunt cei oprimaţi, că ei sunt cei care au la dispoziţie doar 3% din suprafaţa Hebronului, care, ca de altfel întreaga Palestină, este teritoriu evreiesc. Argumentele lui sunt istorice: descoperiri arheologice şi chiar istoria religiilor, care vorbeşte despre domnia Regelui David pe aceste meleaguri, cu sute de ani înainte de naşterea Profetului Mahomed. „Despre ce ocupaţie vorbiţi? Este pământul nostru, suntem aici de mii de ani“, spune Wilder, şi-şi aşază tacticos kippah croşetată, semn al apartenenţei la iudaismul conservator.
Cine are de fapt dreptate? Al cui este acest pământ şi de ce această încrâncenare? Wilder îmi detaliază punctul său de vedere, asigurându-mă că vorbeşte în numele coloniştilor evrei„din Hebron şi din întreaga Cisiordania“: „Arabii nu au vrut să fie cum a zis ONU iniţial, după Mandat, şi ne-au declarat război. Au pierdut războiul, au pierdut şi din teritoriu. Apoi au închis strâmtoarea Tiran, încercând să ne ucidă economic. A început războiul de şase zile, pe care l-au pierdut, aşa că au pierdut şi teritoriu. E foarte simplu! Trăim pe un pământ pe care l-am câştigat prin luptă“, contrage Wilder în câteva cuvinte cei aproape 70 de ani de conflict cu miză teritorială.
Wilder ajunge apoi şi la argumentele religioase. „De ce ei au dreptul să se roage laMormântul Patriarhilor, pe care l-au transformat în moschee, şi noi nu? Aici doarme Avraam, este cel de-al doilea loc sfânt al evreilor, cum e posibil aşa ceva?“, se întreabă indignat liderul coloniştilor din Hebron.
Cum rămâne atunci cu Rezoluţia ONU din 1949, cu soluţia celor două state, pe care o susţine în principiu întreaga comunitate internaţională? „O altă organizaţie profund antisemită, care incită la ura faţă de evrei şi se ocupă cu dezinformarea în masă“, pune rapid Wilder lucrurile la punct.
De unde atâta ură? Nici nu ar putea fi altfel, îmi explică el, punctând cele mai mari orori ale războiului care, practic, nu s-a oprit nicio clipă din 1949 încoace.
Concluzia discuţiei? „Este inuman să-ţi doreşti să ucizi un om, este profund greşit pentru un evreu să facă asta. Însă dacă ei (palestinienii, n.r.) ne vor răul şi ne vor morţi, ne doresc pieirea, nimic nu ne poate opri şi pe noi să le dorim acelaşi lucru!“. Ne ridicăm şi ne strângem mâinile, după o discuţie de mai bine de-o oră.
Mă conduce spre ieşire, ocazie cu care observ revolverul pe care-l ţine în toc, la centură.
După discuţia cu Wilder, am încercat să înţeleg în ce măsură punctul lui de vedere este sprijinit de israelienii de rând.
Unii evrei cu care am vorbit sunt total de acord cu spusele lui Wilder, fie ei cu vederi politice de stânga sau de dreapta, în vreme ce alţii participă la proteste împotriva extinderii coloniilor din Cisiordania, alături de palestineni, ajungând nu de puţine ori în dubele armatei. Este imposibil de spus în ce măsură punctul de vedere al reprezentantului coloniştilor din Hebron este asumat de către israelianul de rând. Statistic, evreii de rând nu sunt deloc de acord cu violenţa coloniştilor. Palestinienii spun însă că sondajele cu acest tip de rezultate nu arată decât ipocrizie.
Statul care nu este chiar stat
Rezistenţa împotriva ocupaţiei evreieşti a fost principala îndeletnicire a palestinienilor în ultimii 70 şi ceva de ani. Timpul a trecut pe lângă ei fără să îi modeleze, fără să-i civilizeze, s-ar grăbi să constate un european rătăcit pe-acolo.
Când ieşi de pe autostrada care te aduce dinspre Israel, şoferul palestinian îşi scoate centura de siguranţă. De fiecare dată, în primii metri făcuţi „acasă“. Ţigările nu se mai sting în scrumieră, se aruncă direct pe geam. „Asta e Palestina, aici poţi să faci ce vrei!“, vine imediat şi explicaţia în engleză, urmată de un zâmbet şugubăţ. În Israelul civilizat, care s-a inspirat din Occident, o ţigară aruncată pe jos costă 2.000 de shekeli, adică vreo 400 de euro. Aici e gratis, pentru că patrulează poliţia palestiniană şi pentru că regula asta nu există. Nici centura nu este obligatorie la volan, ba chiar poţi să conduci şi beat: poliţiştii palestinieni nu au aparate cu care să-ţi măsoare alcoolemia, aşa că legea care interzice băutura la volan nu poate fi aplicată.
Deşi aparent tânjesc după legi şi reguli, palestinienii sunt încă tributari tradiţiilor care se pierd în praful istoriei. Acestea sunt chiar mai puternice decât religia în sine. „Ştii, noi ne tragem din nişte triburi“, mi-a răspuns unul dintre ghizii noştri palestinieni atunci când l-am rugat să-mi explice de ce legea palestiniană este mai aprigă decât Sharia în ceea ce priveşte pedepsirea femeii pentru adulter. „Suntem triburi şi avem tradiţii, ele sunt mai importante pentru noi decât litera Coranului, iar tradiţiile au devenit lege“, mi-a explicat omul. Eram uimit de faptul că o femeie poate fi ucisă de soţ sau de un membru al familiei în caz de adulter, chiar în lipsa condiţiei esenţiale din legea Sharia: aceea ca actul sexual adulterin să fie observat în detaliu de patru bărbaţi sau opt femei. Uciderea femeii într-o astfel de situaţie este justificată, în faţa instanţei, prin sintagma „crimă pentru onoare“. Odată încadrată astfel, fapta este pedepsită cu doar câteva luni de închisoare sau chiar deloc.
Aceeaşi „crimă pentru onoare“ este mecanismul prin care un palestinian care-şi vinde pământul evreilor este lichidat de rudele sale.
Căsătoriile aranjate sunt aproape o regulă în Palestina, ele venind mai degrabă din tradiţie decât din religie. Am întâlnit şi poligami, într-o comunitate de beduini. Aici noţiunea de familie, atât de respectată şi de dragă palestinienilor, nu poate fi pe deplin înţeleasă de un european decât în urma unui număr considerabil de întrebări.
Pentru cei mai libertini dintre palestinieni, religia este o chestiune de opţiune personală. Unii pur şi simplu aleg să fie religioşi, alţii nu. În comunităţile urbane este mai simplu ca o femeie să refuze straiele musulmane, însă în taberele de refugiaţi sau în sate acest refuz este semn rău.
Cartier din Ramallah. Pe toate clădirile pot fi văzute butoaiele negre în care se stochează apa.
În ciuda sărăciei crunte în care trăiesc, cei din taberele de refugiaţi sunt mai puţin tradiţionalişti decât cei din Cisiordania rurală, unde religia chiar le ghidează vieţile. Mecanismul e simplu: cu cât sunt mai departe de pământul în care s-au născut, palestinienii se eliberează de religie şi tradiţiile atât de greu de înţeles pentru cei străini de cultura şi civilizaţia lor.
Instituţiile palestinienilor sunt mai toate în faza de experiment, toate construite sub îndrumarea Occidentului. Serviciile comunitare sunt şi ele la un nivel de bază: salubritate şi cam atât. Drumurile din oraşe sunt pline de gropi, iar sistemul medical practic nu există, cu excepţia câtorva spitale din Ierusalimul de Est, care cresc şi adună bani de afară pentru a-şi îmbunătăţi serviciile, sub coordonarea neobositului doctor Tawfiq Nasser, un medic inimos care a adus în curtea clinicii containere de tablă, aidoma celor folosite la început de coloniştii din avanposturi, pentru a avea mai mult spaţiu de consultaţii în spital.
„Colonia Tawfiq, prima colonie palestiniană în teritoriul ocupat de Israel!“, îşi prezintă mândru anexele, de la o fereastră a Spitalului Augusta Victoria, pe care se luptă din răsputeri să-l modernizeze.
Poate singurul punct forte al serviciilor publice palestiniene îl reprezintă educaţia. Copiii chiar merg la şcoală, mulţi dintre ei reuşind să ajungă studenţi în Europa sau în SUA, în ciuda greutăţilor de acasă.
Dacă la început palestinienilor aproape că nu le putea fi impus un program de lucru, de câţiva ani se vede o schimbare în mentalitate. Pentru salariile bune plătite parţial de ţările bogate din Vest, palestinienii învaţă astăzi să lucreze după proceduri, să respecte coduri de conduită şi află ce e seriozitatea. Slujbele la stat sunt însă în continuare cele mai bune, ca în orice ţară cu economie aproape inexistentă. Ele abundă în Ramallah, unde oamenii se chinuie să îşi vadă de ale lor şi să se concentreze mai puţin pe rezistenţa împotriva ocupaţiei.
Capitala
Ramallah, capitala statului-care-nu-este-chiar-stat, Palestina, este „un balon de săpun“. Aici trăiesc în jur de 200.000 de palestinieni care lucrează în administraţie. Sunt veniţi din toate aşezările din Palestina, oamenii cei mai libertini dintre palestinieni, cei care au fost de acord să-şi părăsească, fie şi doar temporar, pământul pe care s-au născut. Amestecul dintre ei şi sutele de străini veniţi să acorde asistenţă în formarea instituţiilor statului face din Ramallah un oraş aproape cosmopolit, în care există deopotrivă femei acoperite complet de straiele tradiţionale musulmane şi femei cu fuste scurte şi bluze mulate, multe moschei, dar şi multe restaurante, baruri, terase şi chiar câteva cluburi unde noaptea se petrece ca în orice oraş din Occident, cu muzică şi alcool de import.
Cei care au venit în Ramallah pentru a lucra trăiesc, în general, din salariile din administraţie, plătite din banii veniţi ca ajutor internaţional. UE acoperă aproximativ o jumătate din acest cost, restul venind din taxele plătite de palestinieni.
În zilele lucrătoare, Ramallah are 200.000 de locuitori. Funcţionarii vin aici la lucru, îşi închiriază locuinţe şi consumă, iar în weekend se întorc în localităţile de unde provin.
Ramallah este de departe cel mai bogat oraş din Palestina. E aproape o societate de consum. Lumea cumpără haine de firmă, originale, dar şi multe false, iese la restaurant şi conduce maşini scumpe, deşi în Palestina înmatricularea unei maşini presupune plata unei taxe echivalente cu 180% din preţul ei.
Taxele
O parte dintre taxele plătite de palestinieni sunt încasate de guvernul de la Ramallah, însă cele mai multe merg direct la statul Israel, care opreşte din ele preţul apei, curentului şi al altor utilităţi şi servicii pe care le furnizează în teritoriile palestiniene şi trimite mai departe restul către autorităţile de la Ramallah.
În Gaza, celălalt teritoriu palestinian, situaţia e şi mai complicată. Din 2005, de când Israelul s-a retras complet de-aici, cu tot cu evreii din colonii, palestinienii au avut alegeri. Dacă în Cisiordania a câştigat Fatah, din urnele din Gaza câştigători au ieşit extremiştii de la Hamas, votaţi masiv de populaţie după ce şi-au arogat meritul de a-i fi alungat pe sionişti din Fâşie. De la alegerile din ianuarie 2006, Gaza este un teritoriu practic închis. Hamas încasează direct taxele palestinienilor din Gaza şi nu plăteşte nimic către Autoritatea Palestiniană de la Ramallah, a cărei legitimitate nu o recunoaşte. Israelul continuă să furnizeze, de exemplu, apă şi curent pentru comunitatea palestiniană din Gaza, însă costul este suportat din ce se adună în bugetul guvernului de la Ramallah, care plăteşte şi aceste facturi. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul serviciilor medicale, precum şi în multe alte situaţii. Întrucât Hamas este considerată de statele din Vest o organizaţie teroristă, nu există un dialog între UE sau SUA şi Gaza, astfel că ajutoarele Vestului pentru cei conduşi de Hamas vin prin intermediul Autorităţii de la Ramallah, condusă de celălalt mare bloc politic palestinian, Fatah, mai moderat şi care, de câţiva ani buni, a renunţat, cel puţin declarativ, la lupta de gherilă.
Politica
Nu există palestinian care să nu fie interesat de politică. Cu toate astea, palestinienii par o naţie imposibil de condus. Cea mai mare ruptură între cei de acelaşi sânge s-a produs atunci când Fâşia Gaza a intrat sub tutela Hamas. Între cele două mari grupuri politice palestiniene, Hamas şi Fatah, au existat confruntări şi există divergenţe.
Dacă Hamas nu este frecventabilă pentru Occident, Fatah, formaţiunea creată de Arafat şi condusă astăzi de Abbas, este considerată ca fiind reprezentantul voinţei palestinienilor. Lucrurile nu sunt însă deloc simple: nici Hamas şi nici Fatah nu mai au vreo legitimitate de mai bine de trei ani, de la terminarea mandatului parlamentului ales în 2006. Ambele formaţiuni au refuzat să se confrunte în noi alegeri, fiecare aruncând vina pe adversarul politic.
În vreme ce Hamas este acuzată de palestinienii moderaţi de piedici în calea procesului de pace, în special din cauza atentatelor teroriste şi a atacurilor împotriva civililor israelieni, radicalii critică Fatah pentru corupţia la nivel înalt şi pentru că se agaţă de putere. Ambele blocuri politice sunt însă slăbite după atâţia ani de putere, astfel că majoritatea palestinienilor de rând aşteaptă o alternativă. Discuţiile între cele două părţi sunt însă cvasiblocate, nici Abbas şi nici liderii Hamas nefiind dispuşi să-şi pună mandatele pe masă şi să meargă la urne. Nemulţumiţi şi de unii, şi de alţii, palestinienii caută alternative şi se uită şi spre statele vecine.
Soluţia?
Este început de iulie şi în Egipt, ţara vecină, a început un război civil. La terasele din Ramallah se discută aprins despre deznodământul crizei egiptene, în vreme ce pe ecranele uriaşe rulează imagini în direct din Cairo, transmise de Al-Jazeera. Toată lumea face scenarii, legături şi supoziţii. În aceeaşi perioadă, guvernul de la Ramallah a anunţat că este în negocieri cu secretarul de stat american John Kerry, care pare să-şi fi făcut o misiune din a rezolva cea mai mare criză din Orientul Mijlociu. Nimeni însă nu scapă o vorbă despre obiectul discuţiilor dintre Kerry şi Autoritatea Palestiniană a lui Abbas. Nici măcar doctorul Ehab Bessaiso, proaspăt numit în funcţia de purtător de cuvânt al guvernului de la Ramallah. „Nice try!“, mi-a răspuns, politicos, de la biroul său supravegheat de două tablouri ale lui Arafat şi Abbas, la orice întrebare legată de dialogul cu înaltul reprezentant al SUA.
Zvonul cel mai răspândit este că John Kerry încearcă să aplice „soluţia celor două state“: Israel şi Palestina, cu graniţe clar delimitate, având în minte atât planul ONU dinainte de 1967, cât şi situaţia la zi din teren. Teoretic, există o soluţie şi pentru problema coloniilor: cele mari rămân teritoriu israelian, iar cele mici rămân în mâinile palestinienilor, care, eventual, le cumpără de la statul Israel. În plus, în schimbul terenului ocupat de coloniile mari din Cisiordania, Israelul dă Palestinei aceeaşi suprafaţă din teritoriul său. Pentru mulţi palestinieni însă, soluţia celor două state este doar una valabilă temporar. Filosofia lor, pe scurt, este următoarea: ne facem un stat independent, creştem eonomic, ne facem armată şi îi aruncăm pe israelieni în mare.
Îi va convinge Kerry pe Abbas şi ai lui să reia negocierile? Va reuşi oare să-i convingă atât pe cei din Hamas, cât şi pe adversarii lor din Fatah să organizeze alegeri? Pe ce rezultat mizează, în eventualitatea în care palestinienii măcinaţi de atâtea şi-atâtea probleme ajung la urne? Va negocia Kerry cu Israelul problema arzătoare a coloniilor sau nu-i va convinge să pună acest subiect în discuţie? Ar fi în stare palestinienii, atât de divizaţi astăzi, să-şi conducă statul în pace, spre progres sau îl vor băga în primul copac imediat ce vor primi „cheile“ de la organizaţiile internaţionale? În fine, ce se va întâmpla dacă eşuează şi planul lui Kerry, pe care oricum palestinienii, la fel ca norvegienii în anii ‘90, îl acuză că nu vrea decât să intre în istorie ca cel care a rezolvat cea mai mare criză a ultimului secol?
***
Shadi, prietenul meu palestinian, a văzut multe: era să moară împuşcat de un colonist înarmat cu un Uzi, după ce, în prima Intifada, a dat cu pietre în maşina lui, a pregătit sute de „molotoave“ alături de vecinii lui, iar în ultimii ani a participat la zeci de proteste, în special în satul lui, unde, implacabil, a ajuns zidul.
„Am putea ajunge la o a treia Intifada“, spune Shadi, tolănit pe o canapea pufoasă, la cea mai frumoasă şi răcoroasă terasă din Ramallah, trăgând din narghileaua de lămâie cu mentă.„Dar nu acum, acum nu se poate. Ai nevoie de sufletul oamenilor pentru o Intifada!“, oftează el, privind în gol spre cerul senin.
În răcoarea serii se aude Mr. Tambourine Man al lui Bob Dylan.
(Text si fotografii: Ovidiu Vanghele, jurnalist Centrul de Investigatii Media. Material realizat cu sprijinul Reprezentantei Uniunii Europene in Ierusalimul de Est. Text publicat si in Revista "22".)
https://investigatiimedia.ro/reportaje/pamantul-sfant-al-urii-partea-a-ii-a#sigProId3d43a1f3b9