Mergem pe un culoar lung şi întunecos. Se înserează şi în clădirea comunistă nu e curent, aşa că folosim lanternele telefoanelor. În liniştea spartă doar de cadenţa paşilor se deschide o ușă. Pe birouri zac computere ce acum ne par din alte vremuri, înconjurate de hârtii. Într-o ceașcă, pe-o masă, o cafea s-a transformat în bulgări maro. Peste tot e praf de două degete, iar în ghivece zac plante uscate.

Coborâm, ieșim în curte și, cu grijă să nu întărâtăm câinii tolăniți în țărână, intrăm într-o hală plină cu zeci de strunguri. Câteva au în ele piese din care izvorăște șpanul, semn că lucrul aici s-a oprit într-o clipită, pe neanunțate.

Într-un birou de la intrarea-n hală vedem pe o masă, împrăștiate, alte hârtii. Planuri cu tot felul de cote, peste care au fost puse rigle și alte instrumente de măsură.

Pare că ne-am întors în timp câțiva ani buni, într-un loc din care oamenii au plecat dintr-o dată, în mare grabă, amenințați de un pericol nevăzut. Gândul ne fuge la Cernobâl.

”Bine ați venit la UTON Onești! Tot ce vedeți a rămas așa cum era în 18 martie 2013, ziua în care am rămas și fără curent. S-a oprit curentul şi s-a dat în şomaj toată populaţia, toţi salariaţii. Atunci s-a terminat totul”, ne spune Viorel Poienaru, cu amărăciune și nostalgie în glas.

A lucrat 30 de ani în uzină, ca gestionar. Îi ştie orice colţişor, fiecare utilaj, fiecare piesă. Tocmai de aceea a rămas printre ultimii salariaţi de la Uton. Ultimul chiar şi după ce s-a stins lumina.

A păzit totul, alături de câțiva foști colegi, preluați între timp de o firmă de pază, ca pe ochii din cap. Sunt inventariate și resturile de materie primă ce zac prin curte.

Totul cu speranța că ce-au distrus frații Iancu, ultimii „patroni” ai UTON-ului și cei care l-au și îngropat, va fi reparat cândva de un investitor serios.

Ceea ce acum caută și ANAF-ul, care a devenit proprietarul uzinei după ce frații Marian și Octavian Iancu au fost condamnați la mulți ani de pușcărie și care acum o scoate la vânzare, în speranța că va mai recupera ceva din prejudiciul imputat afaceriștilor acum închiși.

Suntem la sfârşit de 2017, la Uton SA, o platforma industrială din Oneşti, care a făcut cândva parte din întreprinderea de utilaj chimic Borzeşti. Pe vremea lui Ceauşescu, aici lucrau aproape 3.000 de oameni care produceau echipamente pentru rafinării. Uton era “mecanicul şef” al combinatului petrochimic din Bacău.

“Făceam export în Nigeria, în Arabia Saudită, în Irak, în Africa de Sud", îşi aminteşte Viorel Poienaru.

“Au fost şi 600 de sudori aici. Lucrau în trei schimburi”, continuă el, în timp ce ne arată maşinile de sudură Lincoln. “Americane!", spune cu mândrie. “Sunt foarte bune. Tehnologizate, modernizate, astea merg încă 200 de ani!”.

După Revoluţie, colosul comunist s-a spart în mai multe societăţi: Rafo, Carom, Uton. Ultima, legată cumva de Carom, de unde-și primea și curentul electric, a fost privatizată initial prin metoda MEBO, prin cupoane către salariaţi.

“Prin 2002 mi-am vandut cuponul. Am luat 17 milioane pe el, lei vechi. Mi-am luat o Dacie la mâna a doua”, îşi aminteşte Ioan Bucătaru, fost angajat al Uton, acum paznic la fabrică.

După vânzări successive ale pachetului majoritar, într-o schema complicată în care apare și un alt condamnat celebru, Ovidiu Tender, proprietarii uzinei au devenit fraţii Iancu.

Viorel Poienaru nu îşi aminteşte să îl fi văzut pe Marian Iancu la Oneşti. “Pe Marian Iancu l-am văzut doar la televizor, era preşedintele Consiliului de administraţie. Octavian Iancu era director general. Era fratele lui. Octavian Iancu venea mereu în fabrică", îşi aminteşte fostul gestionar.

În mai puțin de zece ani, oamenii de afaceri Iancu au dus uzina cu viteză în zid.

Când s-a tras heblul, în 18 martie 2013, uzina s-a închis de-adevăratelea. Problemele începuseră însă mult înainte.

„Stăteam fără gaze și fără apă, veneam cu apă de-acasă ca să avem ce bea, cu ce să ne facem o cafea…”, își amintește o doamnă inginer care mai avea doar câțiva ani și făcea „30 de ani de UTON”. Angajată în 1984, doamna inginer – o să-I spunem Dorina, pentru că ne-a rugat să nu-i divulgăm numele real – ne povestește că UTON a fost victima perfecta pentru un jaf.

„Au distrus-o pentru că nu le-a mai ajuns unora să fure. Au băgat mâna pân la cot, de la cel mai mic până la cel mai mare”, ne spune doamna inginer. (...)  

Falimentul judiciar a fost declarat mai târziu, tot în 2013.

După sentinţa de condamnare a fraţilor Iancu, în octombrie 2014, Uton a fost preluată de Fisc.

Acum, ANAF vrea să vândă la licitaţie uzina încremenită în timp, cu speranța că va mai recupera ceva din uriașul prejudiciu de 110 milioane de lei constatat definitiv de judecătorul Camelia Bogdan. În plus, aceasta a decis și confiscarea produsului infracţiunilor comise, adică tot ce-au cîștigat frații Iancu de pe urma banilor furați: peste 200 de milioane de dolari şi peste 13 milioane de euro.

O sumă uriașă, care ajunge la aproximativ un sfert de miliard de dolari.

Fiscul a evaluat deja bunurile de pe platforma industrială. Sunt 12 hectare de teren cu 35 de clădiri, evaluate la 27 de milioane de lei. Strungurile, maşinile şi utilajele sunt estimate și ele la circa șase milioane de lei. În total, UTON ar valora, așa cum e astăzi, 33 de milioane de lei, adică aproximativ opt milioane de dolari.

Vândute separat, strungurile şi maşinile s-ar vinde bine, cred cei de la Fisc, însă nu vor ca uzina să ajungă la fier vechi, aşa că o scot la vânzare ca pe o investiție, nu ca pe un bun.

“Când le scoatem la vânzare, le scoatem ca ansamblu, nu le scoatem separat”, spune directorul adjunct al Direcţiei Executări Silite Cazuri Speciale din ANAF, Toni Avram, care speră să găsească mai degrabă un investitor decât un cumpărător.

O companie de stat din Iran s-ar fi arătat interesată să investească la Oneşti, scria anul trecut presa locală. Zvonurile au fost alimentate de faptul că, la sfârşitul lui 2016, ambasadorul Iranului la Bucureşti, Hamid Moayyer, a fost într-o vizită la Bacău.

De curând, presa locală a vorbit și de apariţia unor posibili investitori americani la Oneşti.

Oricine ar cumpăra însă UTON, ar avea de gestionat câteva probleme importante. Pe platforma industrială se află, de exemplu, o instalaţie de iradiere a sudurilor care trebuie demontată, transportată şi depozitată de o companie autorizată de Compania Națională pentru Controlul Activităților Nucleare (CNCAN).

În plus, parcă pentru a complica și mai mult valorificarea a ce-a mai rămas după trecerea lor prin UTON, frații Iancu au vândut două hale, aflate în mijlocul platformei, unei firme controlate tot de ei, care nu se știe ce pretenții va avea la o eventuală vânzare a uzinei. O separare de facto ar fi aproape imposibilă, data fiind dispunerea lor, susțin cei de la ANAF, răsfoind complicatul dosar al tranzacției având ca obiect cele două hale.

În depozite există acizi şi alte produse poluante, care de asemenea, trebuie decontaminate.

Nici de birocrație nu ar scăpa un potential cumpărător, căci arhiva și biblioteca din corpul administrativ, împreună cu calculatoarele cu baze de date de tot felul, ar trebui preluate și stocate de firme specializate, autorizate de Arhivele Naţionale sau Casa de Pensii.

Pâna acum, Fiscul a recuperat o parte infimă din sfertul de milliard de dolari pe care ar trebui să-l scoată cumva de la frații Iancu în dosarul Carom.

A vândut o hală a lui Ştefan Iancu, un alt „frate Iancu”. Hala se află în București, în zona Theodor Pallady, și oamenii ANAF au încasat pe ea patru milioane de lei. Au mai vândut un teren situat tot în București, pe bulevardul Iuliu Maniu, cu alte 2,8 milioane de lei, şi au confiscat o clădire din Intrarea Catedrei din Capitală, evaluată deja la 20 de milioane de lei.

Pe lângă acestea, Fiscul a mai vândut un teren extravilan în Sacoşu Turcesc, în județul Timiş, dar şi o staţie de carburant de pe strada Mihail Kogălniceanu din Timişoara, pe care a încasat 200.000 de lei.

În fine, pe lângă cele trei milioane de lei cu care sechestrul i-a prins în conturi pe cei condamnați în dosarul Carom, Fiscul a mai reuşit să vândă un apartament aparținând lui Bogdan Mărgărit, un alt condamnat în acest dosar, cu peste 275.000 de lei.

În total, așadar, până acum ANAF a reuşit să recupereze peste 30.000.000 de lei, adică peste șapte milioane de dolari.

Adică 2,8 % din prejudiciul total din dosarul Carom al fraţilor Iancu.

„Totul s-a dărâmat în momentul în care nu am mai putut să le trimitem (fraților Iancu, n.r.) bani în fiecare lună. Frații Iancu doar luau bani de la noi, în jur de un miliard pe lună, și dup-aia au făcut tot felul de mânării și s-a ajuns unde s-a ajuns”, ne povestește aceeași doamnă inginer pe care am botezat-o Dorina.

Ăștia ar fi banii, căci, dincolo de ei, sunt vieți de oameni de care s-a ales praful în acești cinci ani în care au rămas ai nimănui.

Lăcomia patronilor, dar și dorința de căpătuire a celorlalți directorași ai uzinei, a băgat oameni în groapă la Onești, ne spune doamna inginer.

Fostul lider de sindicat de la UTON, Dănuț Popa, e și mai vechi în fabrică. S-a angajat aici încă de la înființarea ei, din 1974. Era la serviciu și în acea zi de 18 martie, în 2013, când UTON-ul a murit.

Epilog în două cadre

În bezna holului din clădirea de birouri a uzinei, fasciculul de lumină se opreşte pe plăcuţa de pe o altă uşă: „DIRECTOR GENERAL”. De după biroul din încăpere se înalță semeț un scaun de un argintiu care-ți dă dureri de dinți. De partea cealaltă strălucesc două fotolii mov electric.

Pe biroul teoretic impunător, dar de fapt de un kitch teribil, ca de altfel întreaga încăpere, stau cărţile de vizită ale fostului director Octavian Iancu, acum la Jilava. Lângă ele, pe același birou, stă Biblia.

Credinciosul director Octavian Iancu are acum de făcut zece ani de pușcărie în dosarul „Carom”. Fratele lui mai cunoscut, Marian, cel poreclit „Elefantul” sau alintat „Iancu de Timișoara” prin jurnalele de sport, are de făcut 12 ani de închisoare în același dosar Carom. În celălalt, Rafo, același Marian Iancu a primit alți 14 ani de detenţie.

Tot ce-a mai rămas astăzi în picioare din UTON este fosta cantină, pe care fabrica mare a pierdut-o pe drum cândva la începutul anilor 2000, când conducerea de-atunci a decis s-o vândă, căci restructurările loviseră deja, iar fabrica nu le mai dădea mâncare angajaților. În loc de cantină, azi acolo este o fabrică de pufuleți.

Din parcarea din fața UTON-ului, peste cantină, pe clădirea administrativă, se lăbărțează ruginit un „La mulți ani!” uitat din alte vremuri.

Au trecut cinci ani și la Onești încă nu s-a făcut dreptate, ci doar niște justiție.

-------------------------------------------------------------------------

Text, foto și video: Alex Costache, Ovidiu Vanghele
Montaj: Alexandra Mateescu